Prietenie

Sunt cu capul in norii,dar cu picioarele pe pamant.
E trist sau poate in esenta nu ,aceasta evolutie a omului.
Copilaria este vremea prieteniilor,a mingiilor batute pe terenul din spatele blocului,a cretei desenand pe asfalt,a florilor ce se asteapta culese.
Imi amintesc cum ocupam o alee intreaga pentru a ne juca cu mingea,cum stateam pe bordura din fata casei si radeam pana tarziu,cum ne suparam si ne impacam...eram nedespatiti.
Cine ar fi crezut ca nu vom mai fi?
Nu a existat nici o ruptura banala,nici certuri dramatice;prietenia noastra s-a sfarsit natural fara tipete,fara certuri.
Putin cate putin,firele care ne au legat in aceea vreme s-au subtiat.Simteam prietenia ca o vena,ca o artera ce la un moment dat s-a subtiat,s-a taiat si a curs atata sange:prietenii mei au devenit ei.
Nu m-au uitat cu siguranta,cum nici eu nu i-am uitat doar s-au schimbat,in comparatie cu mine care sunt la fel ca atunci.Au devenit alti.
Din cand in cand mai sunt intrebata:
"Ce mai faci?"De parca ar trebui sa fac ceva,nu e de ajuns sa fiu.
Ce nu suport insa,sunt cadavrele care refuza sa moara;asa ii simt in inima mea,nu mi dau pace.
Nu ne mai vedem,nu ne mai impartasim nimic,prietenia noastra a incetat sa mai respire.
Nu n-am omorat-o eu,nici tu...ci timpul!
Ca prietenii au murit,e trist,ca fiinte omenesti sunt vii,e si mai trist.
Dar ce folos nu fiintele omenesti le iubeam,ci prietenii.
Toate acestea au trecut ,nu mai sunt adevarate,au ramas amintiri mai vii decat aceste revederi mortuare.
Trebuie uneori sa ai curajul de ai ucide pe toti cei pe care i ai iubit,desi ei se incapataneaza sa traiasca dar fara acele sentimente care odata v-au unit.
Mi-e dor de acele timpuri,dar
...degeaba!