Naivitate

Inca am naivitatea sa cred in lume
Sa cred ca in noaptea asta va fi soare,si nu luna in colturi
Pe cararea batatorita nu vor fi melci,ci flori de toamna
In copacul fara frunze isi vor face cuib pasari fel de fel
In inima ta nu va fi ranchiuna,ci bunatate
Sa cred ca nimeni nu te va inlocui,;defapt,nu vreau...
Sa fie nebunie!

Singur

Singuratatea este stare cand iti asumi toate gandurile,pacatele,revolta renuntand la dimensiunea fizica.Izolarea aceasta creeaza o punte intre tine-trup si divinitate.
Acum gandurile,dorintele,remuscarile dau navala creierului,scurgandu-se prin circumvolutiuni precum apa prin brazdele de pamant galben.
Aici nu are voie nimeni,decat zumzet de albine si adiere de vant cald.Nici soarele nu-i bun,asa ca am tras perdelele;ar putea sa mi incalzeasca sufletul,sa mi topeasca revolta si sa nu mai gandesc rational.
Aici sunt doar eu cu mine!Singuratatea ma reprezinta,ma defineste ca om.
Este momentul cand iti asumi propriul suflet,propria-ti minte.
Ce sa fac eu cu puhoiul de lume de dincolo de aceasta draperie cu perdele aramii?
Singuratatea sinonimul suferintei este starea ce te apropie de Divinitate,unde se tese o legatura puternica,ce numai cel al carui ochii au izvorat in miez de noapte stie.
Cu fiecare zi ma adancesc mai mult in singuratate,camera-mi pare mica,si nu pentru ca am o apasare sufleteasca;ci doar,pur si simplu,pentru ca e plina de carti,jurnale,cutii intregi de amintiri.Aici iti poti alege lumea in care sa traiesti,omul de care te vei indragosti nebuneste.
De ce nu avem sansa sa ne alegem daca ne dorim sa ne nastem sau sa murim?
Asa cum cred,totul este predestinat,totul are un rost;nimic nu se intampla fara voia Lui.
Poate mi e predestinat sa fiu singur
...un filosof al nimanui!

Credinta

Credinta e sfanta.
Numai cel care are incredere in sine se poate increde in altii.
Naivitatea slujeste credinta.
Sa ai naivitate,inseamna sa mai ai o doza de puritate in tine
Suferinta te ridica spre credinta.

S-a dus...

In momentul acela nu mai intelegeam nimic,nici macar de ce ticaie ceasul- timpul parca se oprise.
Patul era nefacut,hainele erau aruncate pe jos,ceasca de cafea era varsata in mijlocul cearceafului desenand o pata imensa tesuta parca de furnici.Fereastra era larg deschisa,proumbeii ciuguleau,probabil,niste resturi.
Se auzea apa curgand,era de la baie,cada se umplea.Am inchis robinetul,m am asezat pe marginea cazii si am cugetat.Am oftat indelung...
Mi am ridicat privirea din pardoseala in care iti lasasei pasii si m am privit in oglinda.Nu mi venea sa cred,aveam un chip desfigurat de suferinta.
Sa fii fost dezamagirea vietii,care se dovedise a fi scopul existentei mele sau revolta existentei in locul nepotrivit?
In casa parintiilor mei am invatat sa fiu curata cu trup si suflet;dar iesind pe strada trebuie sa fiu ca lumea intreaga,ca strada in sine,murdara si plina de ascunzisuri hilare.
Dar sa revenim la dimineata aceea,am dat drumul la muzica,era chiar la jumatatea melodiei noastre.Pe frigider nici un biletel,nici macar cu indatoriri.
Plecase fara nici o vorba,fara nici o imbratisare de adio....fara nici un motiv.
Sa mi fie oare asta soarta?
Ce voi face in fiecare dimineata?
...macar nu voi mai gasi patul nefacut,oricum nu va mai fi nevoie sa l intind pentru ca si asa voi dormi singura.Am loc destul...